Familia Cantacuzino

Familia Cantacuzino este una dintre cele mai vechi familii nobiliare din România și din zona Balcanilor, primele mențiuni datând încă din secolul al XI-lea d.Hr. De-a lungul secolelor, familia a dat lumii mari domnitori și oameni de stat, cărturari și multe alte personalități, în diverse domenii de activitate.
Aceasta este o foarte scurtă trecere în revistă a celor mai importante repere din existența familiei, membrii acesteia fiind implicați direct în momentele de referință ale istoriei țării și regiunii (pentru o prezentare mai cuprinzătoare a istoriei familiei, vezi cartea lui Ion Mihai Cantacuzino „O mie de ani în Balcani”, Editura Albatros, 1996).

Secolele XI – XII

În anul 1094, „[…] un șef valah a venit la împăratul Alexios (Comnen) să-l înștiințeze despre cumani că au trecut Dunărea. Atunci el (împăratul) l-a trimis pe Cantacuzino și încă alți șefi cu trupele străine într-un loc numit Thermes”. Este prima menționare (în Alexiada, scrisă de Ana Comnena între 1137 și 1148) a numelui Cantacuzino (Kantakouzenos, în greacă).

Secolele XIII – XIV

În 1262, Mihail Cantacuzino devine guvernatorul posesiunilor bizantine în Moreea. Jumătate de secol mai târziu, Ioan Cantacuzino este numit mare-domestic al împăratului Andronic al III-lea, pentru ca în 1347 să fie încoronat împărat sub numele de Ioan al VI-lea. Abdică (fapt rar în epocă) în 1354, după care se retrage la mânăstire, unde „a scris istoria epocii sale”.

Secolele XV – XVI

În 1519, Theodor Spandunino Cantacuzino publică la Paris „Genealogia sultanului turcilor, în prezent domnitor”.
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Mihai Cantacuzino (poreclit de turci Seitanoglu, adică „fiul Diavolului”) devine un personaj atât de important la curtea sultanului, încât își numește cumnații (pe Alexandru și pe Petre Șchiopul) sultani de Valahia și, respectiv, Moldova, sau îl destituie și îl schimbă pe Patriarhul Constantinopolului; este, însă, ucis la porunca noului sultan Murad al III-lea, în 1578. În 1593, fiul său, Andronic, contribuie la numirea ca voievod al Valahiei a banului Mihai – mai cunoscut ca Mihai Viteazul.

Secolele XVI – XVIII

Șerban Cantacuzino, domnitor al Valahiei (1679 – 1688), construiește mânăstirea Cotrocenilor (demolată, în anii ’80, la indicațiile Elenei Ceaușescu), hanul Șerban-Vodă, redeschide tiparnița Mitropoliei, comandă fraților Greceanu tipărirea primei Biblii în limba română.
Mihai Cantacuzino construiește mânăstirea Sinaia (inaugurată în 1695), iar, în 1704, inaugurează Spitalul Colțea lângă mânăstirea cu același nume înălțată tot de el.
Pârvu Cantacuzino termină, în 1694, mânăstirea Horezu.
În 1700, Constantin Cantacuzino tipărește prima hartă a Valahiei și tot el începe o istorie a Țării Românești.
Prințul Grigore Cantacuzino luptă, în armata rusă, împotriva lui Napoleon Bonaparte. Este rănit la Austerlitz si va fi ucis la Borodino. Gheorghe Cantacuzino este, și el, rănit la Friedland.

Secolul al XIX-lea

După revoluția de la 1848, Constantin Cantacuzino este numit, pentru mai puțin de un an, caimacam al Țării Românești.
În timpul Războiului de Independență din 1877 se fac remarcați în armata rusă ofițerul cavalerist Pavel Cantacuzino, iar în cea română ofițerul genist Iancu și infirmiera Maria Cantacuzino.
Începând cu anul 1880, Ioana A. Cantacuzino traduce și popularizează în franceză operele lui Schopenhauer.
În noul regat al României, Gheorghe Cantacuzino (Nababul) devine șef al Partidului Conservator, Președinte al Senatului, și de două ori șef al Guvernului.
În 1875, Jean Basile Cantacuzino proiectează, iar Iancu Cantacuzino finalizează, calea ferata Ploiești-Sinaia-Predeal, apoi tronsonul Național în 1882. Primul director al proaspăt înființatelor Căi Ferate Române este Gogu Cantacuzino.
In anul 1899 se naște, la Viena, George Matei Cantacuzino cel ce avea să devină un renumit arhitect, pictor si scriitor.

Secolul XX

În timpul Primului Război Mondial, zece membrii ai familiei Cantacuzino luptă de partea rușilor iar, începând cu 1916, alți cinci sunt înrolați în armata română.
Tratatul de la Trianon este semnat, de partea română, de dr. Ion Cantacuzino și de Nicolae Titulescu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pictorul Andronic Cantacuzino este ucis în bătălia de la Coţul Dunării, iar Raymund Cantacuzino este luat prizonier la Stalingrad și se va reîntoarce la München după zece ani de captivitate. Mai norocos, ajuns prizonier la englezi, Alexander Cantacuzino este eliberat în 1946.
În 1948, căpitanul Constantin (Bâzu) Cantacuzino, asul aviației române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fuge din țară și se stabilește în Spania.
Magistratul Adolf Cantacuzino piere, la vârsta de 67 ani, în lagărul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Alți membrii ai familiei precum Ion Gheorghe, Constantin, Dan și Marie-Ioana reușesc să scape cu viață din lagărele comuniste.
La ora actuală, membrii ai familiei Cantacuzino trăiesc în Franța, SUA, Elveția, Marea Britanie, Suedia și România.